Spre deosebire de concurenta celor de la EA cu jocul lor:Medal of Honor ,Brothers in Arms: D-Day ofera un timp de joc mult mai lung care este cam de minim 10 ore ceea ce este foarte bine pentru un joc shooter pe de alta parte Medal of Honor ne aduce doar minim 8 ore de distractie shooter.Brothers in Arms este cunoscut mai mult ca un joc de tactica pe frontul de lupta deoarece in Brothers in Arms te simti ca si in realitate si cea mai mica greseala te poate costa chiar si viata :laugh: de aceea spun ca este un joc tactic.Ca la orice joc la inceput aveti un intro unde puteti vedea peisajele si atmosfera uimitoare pe o detine Brothers in Arms: D-Day dar aveti grija atunci cand sariti din avion la prima misiune ca va puteti pierde arma din mana si dupa aceea va va veni foarte greu sa va mai luptati.

Un alt pus pe care il aduce jocul este si ca nu are timp de incarcare dupa ce terminati o misiune imediat vine cealalta adica sa va explic mai pe romaneste :laugh: nu trebuie sa stati sa se incarce deloc intre misiuni,aici poate voi veti fi impotriva mea deoarece va trebuie o mica pauza intre misiuni dar eu spun totusi ca mai bine e fara timp de incarcare pentru ca te bucuri mai mult de joc si economisiti timp.Acum vom vorbi despre o functie foarte utila:Controlul.Dupa cum se vede in Medal of Honor acolo controlul este simplu,dar Brothers in Arms: D-Day nu numai ca e simplu dar este si confortabil imbinand utilul cu placutul daca ma intelegeti ce spun \m/.

Concluzie:Brothers in Arms: D-Day este un shooter de prima clasa si pentru jucatorii de Medal of Honor va recomand sa jucati si acest joc pentru ca merita plus ca va aduce mai multe facilitati fata de Medal of Honor si cred ca veti fi placut surprinsi de grafica si gameplayul excelent pe care vi-l ofera.

•   Publisher:Atari
•   Dezvoltator: Quantic Dream
•   Gen: Adventure
•   Data Lansării: Octombrie 2, 2005
•   Rating: Mature

Numele Quantic Dream vă spune ceva? Poate că nu este atat de popular precum cele ca Bioware, EA Games, Ubisoft sau chiar Lionhead. Însă în industria gaming-ului nici nu trebuie să fii cunoscut la scară largă ca să faci ceva de calitate. Francezii de la Quantic Dream (da, sunt francezi) nu produc jocuri pe bandă rulantă – de fapt până să joc acest joc nici nu mai auzisem de ei. Aparent au mai lucrat la un joc uitat printre cele de calibrul Half-life, Need For Speed, Halo, Call of Duty şi altele. Numele acestui joc este Omikron – The Nomad Soul. Mie nu-mi spune multe, însă aparent este unul foarte reuşit. Nici nu poţi să spui despre ei (cei de la Quantic Dream) că fac jocuri ca să motiveze nu-ştiu-ce engine grafic. Jocurile lor arată mai degrabă ancorate în realitate decât îmbunătăţite cu ultimele soluţii hardware-software. Astăzi, când majoritatea aleg jocurile bazându-se în primul rând pe grafică, Fahrenheit reuşeşte să capteze atenţia prin altceva – însăşi firul epic al poveştii. Mai pe scurt, dacă te-ai săturat de shooter-e banale şi jocuri arcade unde contează cine reuşeşte cel mai mare punctaj sau cine are cele mai rapide reflexe, vei găsi în Fahrenheit ceva diferit şi bine realizat. Dacă ai un fotoliu preferat, acesta e jocul perfect pe care să-l joci stând pe acel fotoliu, înfăşurat într-o plapumă mare şi pufoasă, sorbind din cana cu ciocolată caldă şi dând pe gât ocazionala bezea, între capitole.

‘Carieră la McDonald’s. Toata ziua spăl podeaua, nu altceva!’

Afară temperaturile defilează cu minus in faţă… Prin fereastra decorată cu flori de gheaţă se pot vedea doar câteva taxiuri care luptă din răsputeri cu troienele de zapadă. Noaptea din New York nu este cea mai prietenoasă nici in condiţii normale, dar cele -20 de grade Celsius fac din marele oraş o pustietate albă bântuită de fantome. Mai bine stai la adăpost şi meditezi la gradele Fahrenheit ale lichidului negru din ceaşcă. Aşa e…pe frigul ăsta, nimic nu se compară cu o ceaşcă de cafea fierbinte şi o carte bună, o capodoperă a lui Shakespeare, să zicem. Dar cum ne-a arătat şi marele scriitor, viaţa te loveşte sub centură când te aştepţi mai puţin…
Cam acestea sunt condiţiile atmosferice în care se petrec evenimentele acestui joc. Chiar de la început îţi vei da seama că Fahrenheit va fi o experienţă întunecată şi învăluită în mister, secvenţa de inceput (pe care o voi include mai jos) contribuind în mare parte la crearea atmosferei propice acelui gen de experienţă. Acesta nu e un joc pentru copilaşi; povestea are substanţă şi textură, iar acţiunea este sporadică şi livrată în doze atent prescrise şi coregrafiate. Jocul respiră prin oamenii care apar în el: ei nu sunt doar nişte marionete invocate pentru a distra jucătorul pentru câteva ore. Ei sunt oameni cu o viaţă deja trăită, actuală şi care va exista şi după desfăşurarea acestei mici partide de şah a Universului. Lucas, Carla şi Tyler, fiecare are o slujbă, au viaţă socială şi personală, îndulcite de mici mari satisfacţii şi piperate cu probleme cotidiene.Actorii acestui film au fost proiectaţi deosebit de amănunţit: ei au probleme sentimentale şi sociale, au o carieră, planuri de viitor, un trecut bine definit, păreri bine conturate despre evenimente şi au şi proprii demoni pe care să-i înfrunte. Tyler, de exemplu, este un tânăr de culoare provenit din ghetouri şi ajuns poliţist, cu niscaiva datorii şi cu o viaţă amoroasă umbrită de pericolul profesiei alese. Carla, pe de altă parte, este o poliţistă înnăscută, deosebit de inteligentă şi deosebit de singuratică, ce se descurcă mult mai bine cu pistolul şi cu investigaţia, decât cu bărbaţii şi cu relaţiile amoroase. Cât despre Lucas Kane, el este un programator obişnuit, fără cazier, cu o copilărie ciudată, dar totuşi un tip de treabă căruia îi place sa citeasca Shakespeare. El l-a omorât pe John Winston, un om de afaceri de vreo 50 de ani, fără prea multă importanţă – în ciuda acestui fapt este inocent. Convinşi doar de prima parte a afirmaţiei, duetul de detectivi Carla Valenti şi Tyler Miles încearcă din răsputeri să-l trimită după gratii pe Lucas. După scurt timp, evenimentele încep să se precipite, iar ceea ce părea a fi o simplă crimă se transformă într-o serie de ritualuri misterioase legate de credinţe străvechi distilate prin prisma culturii mayaşe.
De ce îi numesc actori? Pentru că întreg Fahrenheit-ul ne este prezentat ca un film, ca un thriller din care nu lipseşte acţiunea, dar în care şi-a băgat coada şi drama. Ca să vă daţi seama, în meniul principal prima opţiune nu este cea de “New Game”, ci aceea de “New Movie”. Conceptul de gameplay cinematic este arhifolosit în industria jocurilor, majoritatea dezvoltatorilor mulţumindu-se să arunce acolo nişte video-uri în format letterbox, o interfaţă de joc cât mai minimalistă şi apoi gata. Mai mult un film cu progresie interactivă decât un joc video ce pretinde a fi un film, Fahrenheit aruncă cât colo mecanicile de joc convenţionale în favoarea unei interfeţe mecanice mai subtile. Vei lua parte la fiecare acţiune – de la cele mai mari secvenţe de luptă la cele mai simple şi cotidiene activităţi precum deschiderea frigiderului şi savurarea unei înghiţituri de lapte rece, o tură de trântă cu un sac de box, un meci amical de baschet sau câteva minute de pierdut cu un yo-yo. Şi multe altele. Vă las pe voi să descoperiţi restul acestei poveşti pline de mister. Vă spun însă că la fel ca în cazul lui Dreamfall: The Longest Journey, finalul pare cam grăbit şi nu toate întrebările îşi vor găsi răspunsul. Dar acest fapt nu ar trebui să vă îndepărteze de acest joc. Experienţa Fahrenheit merită trăită, şi va rămâne cu tine mult timp după aceea.

‘Scena asta de acţiune e pur şi simplu uimitoare. Păcat ca trebuie s-o tratezi ca pe un joc de <Simon Says…> într-un fel de Quick-Time Event’

Mecanicile de joc, după cum am mai menţionat, sunt simple şi axate mai degrabă pe un nivel mărit de interactivitate. Controalele pentru PC sunt mai ciudate: se vede că acest joc a fost proiectat iniţial pentru console. Cu toate astea, jocul nu are nici o problemă în a te lăsa să-ţi configurezi singur controalele, deci avem parte de o oarecare versatilitate.Producatorii au redus marea parte a controlului la necesitatea apăsării unor butoane în ordinea corectă şi la momentul potrivit. Fie că vom fugi de ingerii treziţi la realitate printre băncile catedralei sau ne vom pune la încercare simţul echilibrului pe vârful cel mai înalt al unui montaigne-rousee, ori vom încerca o călătorie freudiană în adâncul subconştientului, metoda este aceeaşi. Trebuie să recunosc că acest lucru poate deveni enervant uneori, deoarece sunt multe faze care te lasă pur şi simplu mască (vezi scena ce conţine poza de mai sus), iar tu trebuie să te concentrezi pe apăsat butoane într-o anumită ordine. Măcar poţi debloca scenele respective ca simple cinematici prin acumularea de puncte bonus, putând astfel să le vizionezi în toată splendoarea. Chiar dacă ne sunt explicate succint toate secretele controlului într-un tutorial, rezolvarea unor faze de acţiune va duce uneori la frustrare. Acest lucru este adevărat mai ales pe ultimul nivel de dificultate, unde Fahrenheit este un joc de aventură în care nu doar de neuroni, dar şi de reflexe vei avea mare nevoie. Că tot spuneam de un nivel mărit de interactivitate între actori şi mediul înconjurător, singurele controale pe care nu le poţi schimba sunt cele legate de mouse. Butonul din dreapta mouse-ului roteşte camera atunci când este ţinut apăsat şi mouse-ul e mişcat, iar butonul din stânga îţi oferă posibilitatea de a poziţiona camera indiferent de locaţia actorului. Totodată, butonul din stânga este responsabil şi de interacţiunea actorilor cu mediul înconjurător. Vrei să deschizi un sertar? Atunci tragi în jos de mouse în timp ce ţii apăsat pe butonul din stânga. Vrei să împingi o uşă? De data asta tragi în sus de mouse ţinând apăsat acelaşi buton. Si exemplele continuă, de la căţărarea unui gard, închiderea unui geam şi pornirea televizorului, până la tolănirea pe canapeaua din sufragerie. Dezavantajul evident vine în cazul în care trebuie să faci mai multe acţiuni contra-cronometru. Chiar şi activităţile banale sunt înţesate de input-uri de butoane.  Aceeaşi mecanică de joc o vei folosi şi la dialoguri, unde vei avea mai multe întrebări/răspunsuri posibile şi tu va trebui să le alegi pe cele dorite. Însă vei avea un timp limitat să te hotărăşti, iar uneori conversaţia se va termina înainte să apuci să selectezi toate opţiunile. Toate acestea sunt menite să te facă să te implici în acţiune, în viaţa actorilor şi în cele din urmă să simpatizezi cu ei. Însă n-ai ce face şi uneori ţi se pare că producătorii au vrut să complice acele situaţii în mod inutil. Şi totuşi, eu n-am avut prea multe asemenea momente. So overall I’m okay with it. Nu în ultmul rând, ca să vă daţi seama de morbiditatea latentă a jocului, starea de spirit a actorilor este foarte importantă în joc şi este exprimată printr-un indicator. În cel mai bun caz, nivelul maxim al acestuia este ‘Neutral’ (Neutru), indicând o stare de spirit normală. În cel mai rău caz, indicatorul ajunge la minimul absolut, ‘Wrecked’ (care se traduce în “epavă”), când actorul cade într-o stare de letargie şi-si pune capat zilelor fără să te mai asculte.

Ecranul împărţit pe cadre este unul din punctele originale ale jocului.

Grafica nu este punctul forte al jocului, părând puţin demodată. Calitativ, este cu o treaptă mai sus decât versiunile de Xbox şi PS2, venind la pachet cu ajustările standard. Însă chiar şi cu toate setările date la maxim, jocul reuşeşte să arate doar ca un joc de Xbox cu o rezoluţie ceva mai bună. Muchiile sunt înceţoşate, iar texturile pe alocuri sunt fade şi decolorate.  Poate că asta e în concordanţă cu tema zăpezii şi a frigului prezentă în joc, însă când vine vorba de partea vizuală lucrurile nu arată la fel de bine precum ar fi vrut developerii. Mai mult, obiectele şi personajele sunt destul de colţuroase, iar animaţia, în ciuda realizării cu tehnica motion-capture, lasă pe ici pe colo de dorit. De asemenea, lipsesc efectele speciale cu care titanii vremii încercau să încânte jucătorii. Totuşi, măcar aşa totul pare mai realist, miroase mai verosimil. Până la urmă lumea nu va juca acest joc de dragul graficii, iar prin prisma acestui fapt grafica face o treabă bună, contribuind într-o anumită măsură la făurirea atmosferei apăsătoare.
În vreme ce partea vizuală nici nu străluceşte, nici nu e de lepădat, partea acustică compensează acest lucru întru totul. Coloana sonoră, compusă de Angelo Badalmenti, este una dintre acelea pe care le recunoşti de la primele note, etalând viori mlădioase, un violoncel tânguitor şi o chitară acustică mânuite cu un talent incredibil, dând naştere unei atmosfere credibile şi totodată încordată, adăugând tensiune scenelor de luptă şi in acelaşi timp acompaniind într-un mod excelent starea mentală a actorilor. Voice-acting-ul este cel puţin la fel de impresionant, acordând actorilor o şi mai mare credibilitate. Lucas sună la fel de tulburat pe cât este, Carla este potrivit de severă, iar Tyler contribuie la destinderea atmosferii cu o voce relaxată si uneori cu câte o porţie de isteţime de ghetou, deseori servită cu garnitură de sarcasm. Nici restul actorilor nu sunt prea răi, în unele cazuri întrecând cu mult aşteptările. Pe lângă melodiile compuse de Angelo Badalmenti, jocul mai conţine si melodii licenţiate ale celor de la Theory of a Dead Man (o trupă la fel de obscură ca cei de la Quantic Dream, dar la fel de buni), melodii care pot fi accesate in-game prin intermediul combinei muzicale din apartamentul lui Lucas. Este clar că producătorii au făcut exces de zel la departamentul sunet, aşa că asta nu poate decât să ne bucure!

‘Muncim din greu şefa, să moară soacra, de nu!’

Concluzie: Fahrenheit nu e un joc perfect. Grafica nu te dă pe spate, găseşti pe alocuri probleme cu controlul camerei şi secvenţele ce implică acţiune pot fi imprecise pe alocuri. Şi totuşi, sunetul, povestea şi actorii sunt atât de credibile şi bine creionate, iar varietatea de situaţii în care jucătorul este aruncat este aşa de mare, încât nicăieri pe parcursul jocului nu poţi spune că e un joc plictisitor. În medie durata de joc este undeva între 12-15 ore: depinde cum te descurci cu scenele de acţiune. Totuşi eu nu recomand să vă grăbiţi; mai bine savuraţi atmosfera şi lumea ludică pe care filmul, pardon jocul, vi le oferă. Jocul acesta trebuie jucat − e o piesă obligatorie nu doar pentru aventurierii de fotoliu, dar pentru toţi care încă mai caută farmecul jocurilor de odinioară. Fahrenheit e o experienţă care merită trăită şi retrăită din toate perspectivele pe care le oferă.

4.5/5   Prezentare. Poveste grozavă, personaje credibile şi de care ajungi să te ataşezi rapid. Ceva probleme cu camera şi mici neregularităţi sub forma unor bug-uri rătăcite. Multe bonusuri care pot fi deblocate.
3.5/5   Grafică. Deşi potrivită pentru tema rece a jocului, conţine texturi ce uneori par neglijate şi spălăcite. Muchii înceţoşate şi obiecte colţuroase. Motion-capture implementat nu tocmai perfect.
4.7/5   Sunet. Coloana sonoră şi numele Angelo Badalmenti vă vor rămâne mult timp în memorie de-acum încolo. Voci perfect selecţionate într-un voice-acting impecabil.
4/5          Gameplay. Controale ce pot fi configurabile dupa bunul plac. Mecanici de joc subtile şi bine implementate. Niţică frustrare în timpul scenelor de acţiune. Controlul pe Xbox/PS2 e ceva mai intuitiv.
4/5          Impresie de durată.  Merită să-l joci de mai multe ori, fie doar ca să treci din nou prin experienţa pe care ţi-o oferă. De asemenea poţi sa alegi să îl joci intr-un mod diferit şi să explorezi celelalte opţiuni în fiecare dialog. Mai poţi colecţiona punctele bonus pe care nu le-ai găsit iniţial.

Total: 4.1/5 = un joc grozav

Iată şi cerinţele de sistem pentru cei interesaţi:

Procesor : Pentium III la 800 Mhz sau mai bun
Placă Video  : 32 MB VRAM – compatibilă cu tehnologia Hardware T&L
Memorie : 256 Mb RAM
Hard Disk : 2.5 GB  spatiu liber pe Hard Drive
Sistem de Operare : Microsoft Windows XP
Placă sunet : compatibila cu DirectX
Direct X : 9.0c

Trailer + multe alte video-uri: http://forum.psp-fanatik.ro/review-jocuri-121/fahrenheit/

Multa lume e de aceeasi parere: nu prea are sens sa faci din nou acelasi joc, adica un remake la un joc aparut mai demult, jucat si ras-jucat de toata suflarea gameristica, in cautarea portiei promise de “entertainment”, acest Sfant Graal al industriei de gaming. Totusi, in ciuda opiniilor, multe companii incearca sa ‘fenteze’ sistemul, punand in circulatie (adica lansand) jocuri abia deghizate, continand idei clar imprumutate de la varii titluri de succes, sau sequel-uri low-budget si alte chinezarii. Si cu toate acestea, printre toate copiile si kitsch-urile care iau nascare in poala dezvoltatorilor, si-a facut aparitia, tantos nevoie-mare, Kratos si-al sau “God of War Collection”, cu gandul sa aduca niscaiva dezmat, forta bruta si gore si pe sistemele de home entertainment (ca doar asa e promovat PS3-ul) ale celor ce n-au fost asa norocosi sa mai gaseasca un PlayStation 3 varianta 60 Giga printre rafturile mall-ului local, internet sau terte locatii… Sa vedem, avem in fata exceptia de la regula?

‘Oi fi eu mare razboinic, da’ nu stau prea bine cu echilibristica. Ce urasc cand mi se ridica fusta…’

Povestea o stie deja toata lumea banuiesc, asa ca n-are rost s-o mai lungesc, ba chiar o rezum : Kratos este un spartan badass, sufera (probabil) de insomnie din cauza unor cosmaruri groaznice, cosmaruri provenite de la faptele savarsite de-a lungul vietii, si incearca scape de ele cu orice pret. Se pune chiar in slujba zeilor (sperand ca ei il vor ajuta cu siguranta), omoara si el un zeu, ocupa el tronul acelui zeu fandosit si purcede la semanat haos si distrugere la niveluri olimpiene. Vazand ca lui Kratos s-a urcat la cap, Zeus ii tabaceste pielea de spartan fantomatic pana-n Hades. Cu ajutorul unui personaj-cheie, Kratos iese din Iadul grecesc cu-o cicatrice-n plus, si totusi fara sa-i fie sifonata personalitatea vulcanica, incepand imediat sa puna la cale un plan de a-l pedepsi pe Zeus pentru tradarea lui. Misto, nu-i asa?

‘Dentist de ocazie: ia sa verificam olecuta caninii astia ca tare uzati is de la carnea putreda de marinar’

La partea de gameplay, pentru inceput controlul este in mare parte acelasi cu cel din Chains of Olympus, cu mici tweak-uri pe ici-colo. D-pad-ul este tot pentru selectarea magiei, X, [], /\ si O ii dau lui Kratos optiunile de jump, light attack, strong attack si grab. Joystick-ul stang e folosit la miscarea personajului, in vreme ce joystick-ul drept e folosit pentru evade (evitarea loviturilor inamice). In ceea ce priveste trigger-ele, inafara de faptul ca 1-2 butoane schimba functia in jocul al doilea, actiunile lor raman aceleasi. L1 e folosit pentru block, L2 pentru activarea magiei selectate (putem tinti unele din ele cu [] ), iar in GoW II butonul R1 are si alte utilizari: prinderea lui Kratos de grapple points care lucesc, si prinderea initiala a lift gates-urilor, ridicarea acestora fiind facuta prin apasarea repetata a O ( fapt preferat schemei de control din GoW, unde trebuie sa apesi R2 repetat; ori acest lucru e mai greu decat pe PS2, deoarece R2 a devenit din buton trigger, fiind mai dificil de apasat intr-un mod constant si rapid). Mai sunt si alte combinatii de butoane, insa ele tin deja de combo-uri si selectarea armelor; deja-s prea multe butoane pentru mine oricum – prea m-am obisnut cu butoanele de PSP.
In decursul aventurilor sale, Kratos va  dobori uriasi, va escalada fortarete cocotate in te-miri-ce locatii nastrusnice, va naviga capcane si labirinturi inselatoare, va sorbi cu nesat peisajele care te lasa gura-casca (pacat de camera fixa, care nu te lasa nici in ruptul capului sa-i dai un first-person view si sa vezi ce-i in jur) si va ‘cocheta’ , cam putin spus, cu bestiile scarboase, pericolul iminent si dom’soarele opulente pitite in colturi ‘strategice’. Vorba ‘ceea: never a dull moment. Si ca sa parafrazez un indragit personaj de serial SF, raspunsul natural de altfel la afirmatia mea, indeed . Singura mea problema aici e cu camera. Nu ai control asupra ei, si de cele mai multe ori nu ai nevoie, insa uneori isi schimba pe neasteptate perspectiva, zapacindu-te exact cand incercai sa rezolvi un puzzle contra cronometru; plus ca nu poti nici admira pe deplin peisajele (dupa cum sigur am mai mentionat deja). Oricum, gameplay-ul de baza a rezistat trecerii timpului, si isi face cu brio treaba si in anul 2010. Ce sa mai spunem, daca si alte titluri copiaza acest aspect, atunci seria God of War a facut inca un lucru bine, pe langa multe altele. Pana la urma, daca nu-i stricat, n-are rost sa-l schimbi, au ba? Pana nu uit, GoW Collection are suport pentru PS3 trophies inclus, cate un set pentru fiecare joc. Si ambele titluri sunt pe un singur disc Bluray.

‘Vad ca esti plin de albastru de metil. Nu e doftoria buna, incearc-o pe asta…’

Uite-asa am ajuns la pachetul audio-vizual si multimedia. Prima data ne fug ochii la partea ce a primit toata atentia celor de la Bluepoint Games, responsabili cu remasterizarea in High Definition. Imbunatatirile aduse sunt predominant vizuale, cu texturi updatate,jocul ruleaza la rezolutie de 720p (fata de 512×448 la cat rulau originalele),cu rata constanta de 60 FPS (la cele initiale erau 60 FPS variabile) si 2x antialiasing pentru o experienta de joc completa. Culmea, cutscene-urile care sunt executate cu engine-ul ingame nu au primit acelasi tratament, fapt care dezvaluie cat de mare e diferenta intre titlurile originale si cele incluse aici (doar verificati scena imediat urmatoare gasiriii Cutiei Pandorei si veti vedea la ce ma refer), intr-un fel expunand originile jocului si dezvaluind originile last-gen. Daca texturile jocului ar fi putin mai bune, jocurile s-ar apropia de nivelul primelor jocuri de pe PS3, pe bune…fapt pentru care cei de la Bluepoint Games trebuiesc felicitati: pentru unele (si chiar numeroase) momente am uitat ca primul God of War are deja 5 ani; bine, poate ca era de vina si gameplay-ul, dar intelegeti voi. Coloana sonora e aceeasi cu cea din jocurile originale de pe PlayStation 2, magnifica si demna de un blockbuster, cu voice-acting cum rareori vezi in jocuri video, scenarii de prima mana, ce mai, perfectiune audio-ludica! Bonus content-ul este in mare masura identic si el (bonus costumes, video-uri cu concepte timpurii si making-of), cu exceptia unei categorii “God of War II Bonus Content” aflata separat de jocul in sine, unde gasim niste video-uri in plus, iar varianta US a GoW Collection are inclus si demo-ul de la E3 2009 a lui God of War III (din pacate nu si eu, detinand varianta EU  a jocului; totusi nu-i bai, s-a inventat PSN, insa era o optiune cool si aceea). Nice package!

‘La placinte,inapoi; la razboi, inainte…si la dezmat.’

Concluzie: Pentru cei ce nu au apucat, din vreun motiv anume sa butoneze primele doua titluri epice ale seriei God of War, si detin un PlayStation 3, iata o oportunitate grozava de a gusta aceasta bucatica de istorie gameristica, garnisita cu sange din belsug si stropita cu violenta dupa gust (ei bine, poate putin mai mult de atat). Revizuirea in HD asigura o calitate net superioara titlurilor originale – care nu erau nici ele ponosite – si asigura o experienta ludica demna de era current-gen, plina de PS3 si X360. Ce mai e de spus? Spor la killarit monstri undead si bestii mitologice, orburi sa aveti ! Next stop: God of War III…logic   

•   Publisher: Ubisoft
•   Dezvoltator: Ubisoft Montreal
•   Gen: Fantasy Action Adventure
•   Data Lansarii: Mai 18, 2010
•   Rating: Teen

M-am gandit multa vreme daca sa fac acest review, dat fiind faptul ca am analizat si versiunea de PSP a jocului. Pana la urma m-am hotarat pentru un ‘da’ categoric. De ce? Nu pentru ca as fi in pana de subiecte pentru review-uri, ci pentru ca mi-a placut asa de tare ca nu m-am oprit pana nu l-am terminat, spre surprinderea mea. Nici nu ma asteptam sa-mi placa asa mult. Imi plac jocurile care te fac sa-ti schimbi ideile preconcepute…Voua nu? 

‘E ceva familiar la peisajul asta pitoresc…Deja-vu? Putin spus. Ia sa dau o fuga pana acasa, doar sa m-asigur ca nu ma cotropesc vecinii.’

Povestea e una destul de simpla, asa ca nu va temeti c-o sa vi se imbarlige neuronii. Sequel la mult-aclamatul “Sands of Time”, “The Forgotten Sands” incepe cu Printul nostru drag ce a fost expediat in regatul fratelui sau mai mare Malik, ca sa mai deprinda nitel aptitudinile de lider si cele de razboinic necesare conducerii unui imperiu. Ca Printul are ceva experienta de lupta nimeni n-o stie inafara de el datorita unei intorsaturi de situatie de la sfrarsitul lui “Sands of Time”. De aici si calatoria impusa de tatal sau de altfel. Insa in loc sa se puna pe buchisit si pe furat ocheade de la fetele ce fara indoiala ar fi invatat si ele acolo, Printul nostru se trezeste in mijlocul ditamai zonei de razboi, regatul lui Malik fiind cotropit de inamici. Dupa un moment amical in care Printul aproape ca e pus la protap fara voia lui (a se citi ‘taking friendly fire’), el si Malik se intalnesc in camera unde oamenii lui Malik pazesc o arma secreta, arma pe care Malik vrea s-o foloseasca impotriva cotropitorilor. In ciuda reticentei exprimate a Printului de a folosi aceasta arma, Malik totusi continua si elibereaza arma, numita Armata lui Solomon. Numele insa se dovedeste nepotrivit si inteles gresit, fiindca de indata ce termina cu inamicul, armata purcede la transformarea tuturor oamenilor ramasi (poporul lui Malik) in statui de nisip pietrificat. Nu ramane nimic altceva decat ca tu sa incerci, in pielea Printului nobil si cu ajutorul unei femei misterioase, sa salvezi regatul lui Malik, cu tot cu poporul sau, de un inamic supranatural. One more Labour of Sisyphus, coming up!

‘This is Persia!’

Moving on to the core of things. Vorbesc de gameplay, bineinteles. Pentru inceput, level-designul este elaborat si bine-gandit, cu mentiunea ca prima ora, aproximativ, va va parea cunoscuta din perspectiva aceasta; daca ati jucat “Sands of Time” o sa-mi dati dreptate intru totul. La portiunea de fighting, lucrurile din nou iau o intorsatura spre “Sands of Time”, cu setul de miscari simpliste si fara Free-Form Fighting System (sistemul smecher din “Warrior Within”& later on). Nu poti lua armele inamicilor cazuti in lupta, 85% din timp ai aceeasi arma principala, si nici macar n-ai acces la combo-uri cu doua arme, fiindca n-ai nici macar Pumnalul Timpului ca arma secundara. Ai la dispozitie doar un Power Attack (hold []) si un combo rezultat din insiruirea a maxim cinci lovituri de sabie (button-mashing pe []). Ori, cand vezi cati inamici doresc  sa-ti vina de hac in bataliile mai coapte ca sa zic asa, te simti tare pricajit si neajutorat…asta pana sa vezi lupta propriu-zisa si roadele ei. Aplici button-mashing-ul sugerat si iesi basma curata dintr-o lupta cu 50 de inamici, cu evitarile de rigoare, bineinteles. Deci portiunea de fighting seamana mai degraba cu cea din Dinasty Warriors, sort of… In ajutorul jocului vine portiunea de platforming, care e, ca in orice titlu Prince of Persia, starul jocului. Printul poate sari de colo-colo, face wallrun-urile deja marca inregistrata a francizei, si face tot ce face maimuta hiperactiva din “Sands of Time”. Si, deoarece in storyline a trecut ceva vreme de-atunci, Printul a mai capatat cateva trucuri noi. Pentru inceput poate cobori pe drapelurile din palat, ceea ce explica prezenta acestei abilitati in “Warrior Within” – retineti, jocul de fata e un sequel la “Sands of Time” si prequel la cel amintit inainte – , si poate, asemenea lui Altair sa se catere pe pietrele care ies prea mult dintr-un zid. Asta pe langa un numar mare de miscari rafinate (speed-jump, catarari wall-to-wall, etc…) Ca sa nu mai vorbesc de abilitatile magice, daruite tie de Razia, cea care ti se dovedeste o aliata valoroasa. Astfel, poti da timpul inapoi desi nu ai un Pumnal al Timpului la indemana, poti solidifica apa pentru o perioada limitata, poti sari peste hauri imense si poti rechema portiuni ruinate inapoi la viata, una cate una, ca sa te ajute sa-ti atingi telul suprem. Portiunile de puzzle-solving nu sunt grele la inceput, insa dezvoltatorii dau semne de iscusinta cand vine vorba de puzzle-urile aparute mai tarziu in joc, cand abilitatile magice primite joaca un rol important. Va trebui de exemplu sa sari de pe o coloana solida pe una lichida (sa-i dai ‘freeze’ inainte), apoi sa sari pe o coloana de apa care se va materializa abia cand vei sari pe locatia ei (da ‘unfreeze’ apoi ‘freeze’ exact inainte sa aterizezi si tot asa), sau in timp ce luneci in jos ajungi la un hau, dai wallrun apoi apesi butonul pentru a rechema o portiune inapoi la viata (tre’ sa aterizezi pe ea, nu de alta), apoi iar jump si inapoi la alunecat….sau la multe alte puzzle-uri creative si care necesita un timing la perfectie sau scrantire de des’te, si care se lasa la inceput cu pronuntarea a unor cuvinte zemoase. Apar si capcane, si la fel e si cu ele, fara timing-ul perfect ajungi chisalita in doua barne si trei topoare. De multe ori, la esuarea unei astfel de sectiuni m-a apucat rasul la vederea inlantuirii de dezastre care se poate abate asupra Printului la o miscare gresita.  Curata nebunie! Revenind la subiectul magiei, de data asta nu primim nisip ca rasplata pentru casapirea inamicilor, ci sfere sau orb-uri, asenemea ca-n God of War, Darksiders sau Devil May Cry. Sistem testat de-a lungul jocurilor, acesta ne rasplateste cu orb-uri rosii care ne vor umple bara de viata, cele albastre ne vor umple bulele cu magie, si cele galbene (obtinute de la inamicii cazuti sau din vasele imprastiate prin palat) ne vor permite accesul la un sistem de upgrade, unde putem sa cumparam, printre altele precum viata sau sloturi in plus de magie, si patru noi abilitati care ne vor ajuta in lupta contra scheletronilor. Avem Ice Blast, Whirlwind, Trail of Flame si Stone Armor, nume usor de inteles pentru toata lumea spun eu. Fiecare dintre ele goleste un slot de magie atunci cand e folosit si expira dupa un timp dat, timp care poate fi prelungit. Macar ceva nou sa avem in sistemul de lupta, nu?

‘Am auzit de <<a da buzna>> da’ asta deja-i ridicol…’

Controalele sunt simple si la obiect. Joystick-ul stang ajuta la orientarea bipedului cu sange regal, joystick-ul drept la orientarea camerei, X la efectuarea de sarituri si topaieli de colo-colo, [] la orbecaitul cu sabia (un scimitar oarecare, insa durabil), /\ la efectuarea de lovituri de picior asemanatoare cu cele aplicate de un magarus, iar O ne pune la dispozitie una bucata roll/dodge attack. D-pad-ul ‘adaposteste’ cele patru puteri mai sus amintite (Ice Blast, Whirlwind, Trail of Flame si Stone Armor), iar face-button-urile (majoritatea) ne pun la dispozitie puterile daruite de Razia. Cu R1 putem da timpul inapoi ca sa ne reparam greselile – timpul poate fi marit prin sistemul de upgrade – putere numita aici Power of Time, cu L2 solidificam apa pentru o perioada limitata de timp – si acesta poate fi extins prin sistemul de upgrade – putere numita aici Power of Flow; nu in ultimul rand cu L1 putem readuce la viata, doar o bucata o data, portiuni din palat care au existat mai demult. Aceasta putere se numeste Power of Memory. Iar cu R2 efectuam bine-cunoscutul wallrun. A, si prin apasarea rapida a O dupa efectuarea unei sarituri in gol traversam cu usurinta haul, doar daca de cealalta parte se afla inamici. Tot astfel mai putem si sa ne folosim de niste pasari dubioase ca sa ajungem intr-un loc nevazut ochilor nostri. Aceasta putere se numeste Power of Flight. Ocazionale probleme intalnim la controlul camerei care ne da o vedere prea aproape de Print si dauneaza unor segmente de platforming, sau cu faptul ca fluiditatea controalelor pare uneori o iluzie, iluzie creata de faptul ca uneori trebuie sa impingi joystick-ul stang de 2 ori mai scurte decat o data si putin mai mult ca Printul sa sara de pe o coloana in partea opusa celei din care a aterizat pe coloana. Mai e si pozitionarea diferita a unor butoane fata de celelalte jocuri ale seriei….dar sa detaliez ar insemna sa o dau in ridicol.

‘Oglinda-oglinjoara, cine-i cel mai buclucas Printisor din regat?’

Grafica e inapoi cum o stim toti, fara chestii de gen cel-shaded si alte chestii experimentale. Just right for the series. Totusi, datorita paletei de culori la inceput crezi ca e un mix intre cel-shaded si normal graphics, ceea ce nu pot preciza cu siguranta, insa stiu ca arata bine si-ti fura ochii cu atentia la detalii, culorile pastelate si jocul armonios de lumina si umbra. Jocul foloseste engine-ul grafic Anvil, creat in-house de cei de la Ubi initial pentru Assassin’s Creed, si in configuratia actuala reda o grafica superba, grafica subintitulata de cei la Ubisoft Montreal ‘dark-realistic’. Catchy name…totodata ajuta de minune la crearea acelui feeling de “O mie si una de nopti”. Some great stuff going on here, no doubt!
La departamentul audio, nicio surpriza, Ubi has pulled it off again! Voice-acting-ul este extrem de reusit, cu Yuri Lowenthal revenind pentru vocea Printului si furand toata atentia, in special datorita spiritului pe care reuseste sa-l insufle personajului si prin comentariile sarcastice din
timpul gameplay-ului. Nici actorul care-i da viata lui Malik nu e de lepadat, reusind cu acuratete sa dea impresia unui frate protector mai mare. De compozitia sonora, ce sa mai spun, maiestrie pe toata linia! Melodiile ajuta la crearea unui efect dramatic propriu situatiilor si ii confera jocului o personalitate de poveste, de basm si reuseste sa reflecte contrastul dintre nisipul desertului si catifeaua regala intalnit de-a lungul jocului. Magnificent!

‘Sper ca asta nu e apa reciclata, ca numa’ gandul asta ma face sa ma….Bleah, nici nu vreau sa ma gandesc ce-o sa-mi faca la piele… ‘

Concluzie: “The Forgotten Sands” pare sa fie un “Sands of Time” pentru generatia actuala de console. Asta a si vrut sa fie dupa spusele celor de la Ubisoft, o reintoarcere la origini. Ori, din punctul ala de vedere nu prea reuseste. Inafara de primele minute de joc cand experimentezi un sentiment de deja-vu, povestea nu mai are aerul acela de ‘noutate’ ca-n “Sands of Time” si nici nu e la fel de interesant, combat-ul e invechit pentru zilele astea, iar povestea nu contine aceeasi tensiune amoroasa intre personaje, fiindca Razia e prea frivola, iar tensiunea intre Malik si Print e pur aceea care apare intre doi frati de varste diferite, amuzanta si ea la inceput. Doar platforming-ul se ridica mult peste asteptari, fiind probabil cel mai bun din serie de pana acum. Si totusi, bazandu-ma pe cele insirate pana acum, n-as putea spune ca “Prince of Persia: The Forgotten Sands” este un joc nereusit. Fanii PoP (si eu ma numar printre ei) nu judeca jocul pe bucati, ci ca un ansamblu, iar aici jocul in sine e cu mult peste suma partilor sale componente! Si desi nu e cel mai bun joc din seria Prince of Persia, demonstreaza ca pana si nisipurile uitate iti pot aduce momente amuzante si de neuitat! All hail the Prince of Persia!

• Publisher: Ubisoft
• Dezvoltator: Ubisoft Montreal
• Gen: Historic Action Adventure
• Data Lansarii: Noiembrie 13, 2007
• Rating: Mature

You are a blade in the crowd. Cam asta e filozofia jocului: ca asasin in timpul Razboiului Sfant, trebuie sa iti duci la indeplinire sarcinile primite (adicatelea activitati care musai implica si un val-doua de hemoglobina). La periplul meu ludic initial pe meleagurile Pamantului Sfant, periplu ce s-a desfasurat pe PeCeu, jocul mi s-a parut o mare invalmaseala de chestii ce nu au ce cauta intr-un joc, si nu puteam dibui in niciun chip sistemul de lupta, incat trebuia neaparat sa fug de garzi ca de Beelzebut daca voiam sa “raman in viata”. Phew! Totusi, de cand cu PS3-u’ mi-a crescut apetitu’ pentru joace mai simandicoase, si asa mi s-a facut iar o pofta de nitica topaiala cu garzile. Asa ca am zis “Banzai!” si m-am aruncat cu capu’ inainte. Ma bucur sa va spun ca am supravietuit peripetiei si am izbutit sa termin jocul acu’ ceva vreme, fara sa fiu pus la protap de garzile mioritice. Acum, cu intarzierea de rigoare, o sa incerc sa va prezint un sumar al jocului din mai multe puncte de vedere, in review-ul ce urmeaza al jocului (dupa cum bine ati dedus din titlu) Assassin’s Creed. Alas, let us proceed to the matter at hand!

Patul lui Procust:

- PS3 model CECHK04, “Fatty”, HDD 80 Gb micuti si rotofei
- TV SD OVP, capabil de doar 50 Hz (nu ma luati cu Full HD-uri si alte-alea, inca economisesc )
- Controller Sony DualShock 3
- “Assassin’s Creed” pentru PS3, zona 2

Incepem sa taiem, neaos, manute si picioruse ca sa incapem in patut 

La niciun minut dupa ce ai vizionat superba cinematica introductiva si ai dat “Start”, te pomenesti intr-o zeama oribila de glitch-uri, sunete alambicate si o perspectiva a camerei care da probleme simtului vestibular. Saracul personaj pe care-l controlezi se impiedica pana si de umbra lui, femeiustilor ce roiesc in juru-i le-au picat mutrele, iar tie-ti umbla pitici pe creier. Bine, m-ati prins, ultima parte nu-i adevarata, insa restul da. Cand esti gata-gata sa-ti iei lumea-n cap ca ai dat bani pe mamaliga asta de joc, lucrurile se linistesc, si revii la o perspectiva a camerei mai sanatoasa, insa taman aici dam de o buba colosala, pe care n-a indraznit nimeni sa o faca. Pana acum. Inchipuiti-va ca incepeti sa vizionati filmul “The Sixth Sense” cu Bruce Willis, iar dupa nici zece minute filmul face o pauza ca naratorul sa va poata spuna ca Bruce Willis e, de fapt, o fantoma. Nu-i asa ca ar strica un moment de “Uau…..ce tare!” ? Cam asa se intampla si in joc. Hop c-am si taiat mana stanga. Ideea e ca la partea de story, tu joci de fapt ca doua personaje. Personajul mai proeminent (nu zic primul ca ar fi gresit) cu care vei face repede cunostinta se numeste Altair, si face parte dintr-o organizatie secreta ce opereaza in timpul celei de-a Treia Cruciade, The Brotherhood. Musiu’ Altair este extrem de dibace in manuirea armelor vremii, motiv pentru care a dobandit o personalitate in mijlocul careia se afla un orgoliu ce nu l-ar putea cuprinde nici Vaticanul, cu toate rugamintile lui. Si pentru ca si-a cam luat nasciorul la purtare, masterul asasinilor ii da o lectie si-l pune din nou in postura de novice, insarcinat fiind pe deasupra cu misiunea de a elimina noua tinte separate si foarte cunoscute ale vremii, misiune ce tie iti va dura tot jocul sa o duci la bun sfarsit. Ok acum, in universul lui Altair toate lucrurile au o baza istorica: intre secolele XI – XIII, in Estul Mijlociu a existat o organizatie secreta numita Hashshashin, care efectua asasinari pentru imbunatatirea politicii interne si nu numai. Nu doar atat; cele noua tinte pe care Altair e insarcinat sa le trimita pe Lumea Ailalta au fost personalitati care au disparut sau murit in aproximativ acelasi interval de timp in care se presupune ca se desfasoara jocul. Bun, hai ca atasam inapoi mana, dar palma stanga inca ramane lipsa. Revenind la oile noastre, povestea in acest cadru inainteaza binisor iar personajul este indraznet si cu personalitate. Ori, in cealalta emisfera a paharului, povestea e “all over the place” de multe ori, actiune nu prea este, povestea se chinuie sa avanseze, iar pesonajul e ca vai de el, o coala alba si fara culoare, personalitate si orice altceva. Doar curios sa afle ce se intampla si cum a ajuns unde a ajuns…Tot nu e clar?

“La picioarele mele veti observa ca se intinde o asezare urbana numai buna sa-mi bag eu des’tele in buzunarele stimabililor cetateni…Bun asa. Come to daddy!”

Gameplay-ul este absolut superb din mai multe puncte de vedere. In primul rand controlul. Avem aici un concept asemanator cu cel al unui papusar. Veti vedea la momentul potrivit. Cu joystick-ul stang miscam personajul, iar cu joystick-ul drept (acest Sfant Graal al dorintelor celor ce vor al doilea joystick la PSP) putem ajusta camera. Bun, revenind la papusi si papusari, fiecare din “face buttons”-uri corespunde cu un membru al lui Altair. Cu /\ controlam capul, dandu-ne acces totodata la o perspectiva first-person a camerei, cu ajutorul careia putem observa mai bine imprejurimile; cu [] controlam mana stanga a lui Altair, mana care are mereu o arma la indemana, deci cu [] vom lansa atacurile; cu O controlam mana dreapta a lui Altair, mana cu care putem apuca inamici sau da la o parte cetatenii nestiutori; nu in cele din urma cu X controlam picioarele lui Altair, avand astfel optiunea de a merge tiptil-tiptil ca un calugar, sau de a fugi ca bezmeticul prin raionul de mezeluri. Mai avem si butoanele L1, buton ce ne cadoriseste cu facilitatea atat de comuna in jocurile de astazi, si anume “lock on”, iar R1 ne deschide accesul la o bijuterie numita “high profile mode”, mod in care Altair poate arata de ce e capabil un asasin get-beget. Intr-un final, D-pad-ul ne permite accesul la diferitele arme pe care le are la dispozitie Altair. Pe langa controlul fin care ne este pus la dispozitie, jocul ne blagosloveste si cu o mecanica de platforming de-a dreptul revolutionara, prezenta doar in franciza Assassin’s Creed: Altair poate urca orice cladire atata timp cat arhitectura cladirii ii ofera destule puncte de sprijin ca el sa ajunga pana in varf. Intocmai ca un alpinist veritabil, insa fara linie sau plasa de siguranta, doar cu mainile si picioarele. Gata, am atasat si mana stanga inapoi la locul ei. Bun, prima oara cand vezi ce natural si firesc pare acest lucru, imediat simti ca ai ajuns in Nirvana ludica si esti gata-gata sa o iei la legheleu…ceea ce ai si putea face, daca developerii n-ar fi aruncat pe-alocuri niste ancore care te coboara din Muntele Olimp direct in Hades uneori. Incepem intai cu inamicii. Inamicii tai vor fi soldatii din cele trei mari orase in care se afla tintele tale: Damasc, Acre si Ierusalim. Soldatii ca soldatii, dar ai crede ca la cursul de observare a mediului inconjurator, pe care se presupune ca toti l-ar fi urmat la popota, pun la inaintare un AI de-a dreptul jenibil.Uite-un exemplu: imprejurarea face ca tocmai ai ucis un soldat, iar altul vine si e pe cale sa descopere fapta. Ce faci? Nimic mai simplu. Tii apasat X, iar Altair isi asuma postura unui om cu carte, mergand incet-incetisor si plin de-o falsa piosenie. Saracul soldat ce vine nici nu te va baga in seama, poti sa faci si cercuri in jurul cadavrului, atat timp cat tii apasat pe X. Ba mai il poti si lua prin surprindere c-un hidden blade pe la spate. Ei, ce ziceti? Gata, eu tocma’ ce-am terminat de taiat piciorul drept pan’ la genunchi. Mai apoi vin glitch-urile, precum un collision detection mai ciudat, care uneori il trimite pe saracul Altair sa dea o tura sa vada ce mai face Ana lui Manole, soldati si NPC-uri care raman parca blocati intr-o bula temporala si stau nemiscati pana cand dai un shut-down consolei, si alte chestii de genul, nu prea dese insa care ies in evidenta foarte bine datorita fluiditatii de care da dovada restul lumii de joc. O ultima hiba ar fi in structura misiunilor. Iata ce trebuie sa faci de cand ajungi in orasul unde se afla tinta pana la asasinarea tintei cu pricina: mergi la biroul asasinilor din oras unde un tip iti zice unde poti gasi informatii cu privire la tinta, apoi iesi, incepi apoi sa cauti view-point-uri ca sa poti elibera din ceata harta orasului, mai faci un pickpocket sau vreun eavesdrop pentr-un crampei de informatie, mai niste asasinari random sau o cursa cu stegulete pentru oarecare informator, si-apoi inchei afacerea salvand o babuta de niste garzi mai agresive. Mergi inapoi la birou, spui tot ce-ai aflat si ti se spune apoi un moment optim pentru a efectua asasinatul, apoi mergi si asasinezi tinta cat mai tiptil cu putinta. Toata salata asta se mananca de noua ori pe parcursul jocului, lucru in sine destul de enervant, insa mai prin a doua jumatate a jocului, cand soldatii sunt mult mai atenti si esti nevoit sa progresezi cu viteza melcului cu spume, este de-a dreptul frustrant. Ce sa mai zic de niste mijloace de-a da alarma soldatilor de-a dreptul originale, mijloace precum nebuni, betivi sau cersetoare; nebuni si betivi care te-mbrancesc cat colo daca te apropii de ei, aruncandu-te in atentia garzilor vigilente, iar cersetoare care te sacaie de-a dreptul mai incolo in joc, deoarece au exact acceasi replica si doar doua-trei voci cat de cat diferite. Insa in vreme ce mai tarziu intalnesti tot cate un betiv sau un nebun in calea ta, cersetoare intalnesti si doua-trei odata, ridicand si mai multe sprancene din partea soldatilor. Solutia mea? Metoda pe care am numit-o simplu: “Silence! I kill you!”, o metoda care implica uciderea silentioasa a cersetoarelor de cum se aduna fie si una in jurul meu. Totusi, acest fapt are o consecinta nefasta asupra barei de viata. Vezi tu, jocul te obilga sa respecti crezul asasinului, crez ce contine trei puncte: trebuie sa iti duci la bun sfarsit misiunea cat mai silentios cu putinta, n-ai voie sa ucizi cetateni nevinovati si actiunile tale nu au voie sa dea in vileag existenta organizatiei din care faci parte. Oricum, mai tai si celalalt picior pana la glezna. Cateva glitch-uri si o structurare saraca a misiunilor secundare, precum si un AI mai sub nivelul marii impiedica acest tiltlu sa fie un adevarat hit gameristic.

La pachetul audiovizualului, desfatare nu alta! Grafic, totul pare organic, lucrurile au o textura ca mai-mai ca-ti vine sa le-apuci sa vezi daca sunt reale au ba, orasele par autentice, misuna de viata si niciun om pe care-l intalnesti pe strada nu seamana cu niciun altul. Groovy! Ce sa mai spun de miscarile din repertoriul lui Altair, acest badass citadin, cu o fluiditate care ar lasa invidoasa si o balerina, animatii extrem de fidele datorita tehnologiei mo-cap (motion-capture) folosite in cadrul jocului. Praful se ridica atunci cand umbli pe strada si nu numai, norii blocheaza soarele si creeaza umbre credibile pe suprafata pamantului, si fiecare are ceva de spus la vederea lui Altair, ba mai si arunca cu pietre daca-l prind ca se catara pe vreo biserica sau moschee sau ce-o mai fi…Rezultatul e…o lume care pare vie! Si lumea asta si suna bine: efectele sonore sunt foarte bune, incepand cu sunetul declansat de o asasinare silentioasa, sunetul sangelui ce tasneste suvoi pe tunicile albe ale soldatilor, sunetele produse cand doua sabii se ciocnesc…Si sa nu uitam melodiile ambientale specifice fiecarui oras,melodii ce ruleaza in surdina si confera o si mai mare imersiune in lumea de joc, coloana sonora magnifica care se adapteaza actiunilor tale. Magnific! Deja am si pus piciorul drept cu genunchi cu tot.

Il mangai pe cap pentru ca are:

-  un platforming frumos rau, asa frumos ca poti sa-ti pui si screen-saver cu el;
-  control al personajului cum numai papusarii-sef au. Dac-ai putea juca fetele pe des’te la fel de usor cum il poti controla pe Altair, oare cum ar fi?
-  peisaje si sunet superbe, mai-mai sa crezi ca esti undeva prin Asia Mica si sa cauti standul unde se vinde baclavaua

Ii tai manutele si piciorusele pentru ca:

- soldatii au un AI de gradinita, Vorba ceea: prosti, da’ multi;
- intorsatura povestii se petrece mult prea devreme. Bruce Willis ain’t too happy;
- structura de joc cam repetitiva. O fi repetitia mama invataturii, da’ cu reteta asta nu invatam decat sa ne plictisim.

Concluzie: Assassin’s Creed putea sa fie Game of the Year in anul in care a aparut, in 2007. E fara indoiala impresionant la mai multe categorii: grafica sublima, animatiile excelente ale lui Altair, musuroiul de oameni care vietuieste in fiecare oras, orasele in sine adevarate capodopere de arta, covarsitoarea atentie la detalii… Perfectiunea acestui paradis este insa patata de mici glitch-uri, o poveste ce se termina intr-un cliffhanger oribil si care lasa jucatorul cel putin confuz, misiuni repetitive si inamici bezmetici. Totusi, jocul a reusit sa-si adjudece un numar frumusel de premii, motiv pentru care trebuie ca e ceva de el, nu? Incercati-l, chiar si doar de dragul de a experimenta A Treia Cruciada intr-un mod mai inedit. Cel putin de inchiriat, zic eu.

•   Publisher: SCEA
•   Dezvoltator: Polyphony Digital
•   Gen: GT / Street Racing
•   Data Lansarii: Aprilie 15, 2008
•   Rating: Everyone
Am achizitionat si eu in saptamana care a trecut un Play Station 3, si mi-am zis ca-i musai sa vad si eu cu ce se mananca un PS3. Ce mod mai bun de-a face asta decat cu ajutorul unui joc Gran Turismo? Mi-a placut atat de mult, incat il butonez si eu cand am timp, iar daca n-am, fac, da-le incolo de examene Si fiindca mi-a placut asa de mult, i-am facut si review-ul care urmeaza.

THE DRIVE OF YOUR LIFE scrie pe spatele cutiei / carcasei. Cam cu acest slogan sunt asociate jocurile din seria Gran Turismo. OK, zic eu, ia sa vedem ce poate nea’ Gran Turismo sa faca atunci cand ruleaza pe un PlayStation 3. Concluzia? “Ruleaza”, nu gluma. Adica rulz, cum mai zic unii.
La partea de story nu cred sa fie noutati pentru nimeni. In jocurile Gran Turismo nu e nevoie de poveste, pentru ca jocul in sine ‘picteaza’ o poveste, o poveste alcatuita din jocuri de culoare si lumina, un taram al umbrelor si al reflexiilor argintii, o lume poleita parca cu un strop de magie, unde te poti scalda in voie in cele mai alese sunete de motoare, unde poti devora din priviri un bolid ca si cum ar fi langa tine, desi stii ca nu vei detine unul cat vei trai, si unde nu-ti cere Politia spaga / amenda. Cu un asemenea tablou, cine mai are nevoie de poveste?

Gameplay-ul este unul tipic stilului Gran Turismo. Aproximativ acelasi layout al HUD-ului in timpul curselor, stil asemanator oarecum in meniuri cu cel din Gran Turismo PSP – ca doar acesta a fost primul, si aceleasi controale ca si pe consola portabila anterior mentionata, bineinteles cu aditia celor doua trigger-e R2 si L2, care aici au rolul de a mesteca vitezele (a se citi ‘a le schimba’). Masinile sunt destul de multisoare, dat fiind faptul ca acesta e intr-un fel un demo (ca tot pomenea David Jaffe parerea lui asupra conceptului de “premium demo”, daca Gran Turismo 5 Prologue nu intra deja in categoria asta, atunci nu stiu care) al jocului complet care va aparea la Sfantu’-Asteapta; n-am spus multe fiindca numarul 70+ care indica cifra totala a masinilor paleste in comparatie cu cele 749 de masini pe care le are predecesorul Gran Turismo 4 sub centura. Si oricum, in treacat fie spus, nu prea sunt adeptul includerii fiecarei versiuni a unui model anume in joc (de exemplu avem vreo 6-7 Nissan Skyline-uri R34, Ford GT cu sau fara dungi, BMW seria 1 pe diesel sau benzina) doar de dragul de-a avea cele mai multe masini…Prefer masini mai putine dar bune, iar ce avem aici este exemplificare perfecta a cele ce-am indrugat eu pana acum; nu ca as considera acest fapt un punct slab al jocului, insa pur si simplu nu-s chiar asa un colectionar inrait ca domnu’ Kazunori. Ca tot am abramburit pe langa subiect, printre masinile care se perinda tantos si cu mare pompa prin joc intalnim Acura NSX ’91, BMW M3 Coupe ’07, Clio Renault Sport V6 24V Tuned Car,Ferrari 512BB ’76 (si inca vreo trei, fara Enzo din pacate, insa primim o frumusete de F40), Lexus IS F ’07, Lotus Elise 111R ’04, Nissan GT-R ’07 (no V-Spec yet), Volkswagen Golf V GTI ’05 si altele. Mai sunt si masini care le eliberati mai incolo, insa nu va stric surpriza.

Cei de la Polyphony Digital au inclus in sfarsit un cockpit view mode, care este absolut magnific! Te ia de scafarlie si te tranteste in mijocul actiunii, taman ca-ntr-un titlu mult mediatizat. N-o fi avand el toate trasaturile cockpitului din NFS: Shift (ati ghicit, de el vorbeam mai inainte), dar oricum este destul de dinamic si el si bine realizat. Din pacate nu iti poti plimba ochii prin cockpit ca-n NFS, ceea ce pentru mine a fost a bit of a  letdown, really. In fine, masinile se comporta din nou in mod realist: Honda Integra Type R subvireaza intruna, Ferrari F430-ul e cam tail-happy, si pana si Nissan-ului GTR ii place sa dea uneori din coada. Nice!… Pacat ca inca nici urma de engine pentru damage, insa se pare ca se lucreaza de zor la el ca sa fie pus la punct pentru jocul final. We can only hope’n wait. Ca traseuri primim doar 6 la numar (Suzuka Circuit, Eiger Norwand, Fuji Speedway, London City Track, Daytona International Speedway si High Speed Ring) insa cu tot cu variatii numarul se opreste undeva pe la 12. Cu toate astea, ma declar cvasi-multumit (preferam Trial Mountain in loc de traseul Daytona).
Marea parte a jocului o veti petrece probabil in modul “Event”, unde gasiti curse felurite impartite pe categorii, variind de la grupa C la A pentru inceput. Nu vei putea concura in grupa B fara sa fi terminat in prealabil cursele din grupa C macar pe locul 3. Insa odata ce ai efectuat cursele din cele trei categorii initiale, vei elibera categoria S, cu provocari mai tari si masini mai rapide. Tot atunci vei primi si un meniu quick-tune, similar celui din GT PSP. Pe langa modul “Event”, mai poti alege modurile “Arcade”, “2P Battle” (nu l-am incercat fiindca nu am doua manete, inca), sau “Online”(am auzit ca e plin de glitch-uri si oricum bine ca l-au inclus; macar au timp sa-l slefuiasca pana apare jocul final. N-am avut timp sa-l incerc dar o sa completez review-ul in caz ca voi avea). Cu celelalte meniuri din joc nu mi-am batut capul, acestea fiind News, GT-TV, Ranking, Garage (poate ca totusi pe-aici am mai dat), Dealerships (probabil ca si pe-aici), Replay, Option, Manual si Save. Titlurile se explica de la sine, asa ca nu are rost sa lungesc povestea cu si mai multa polologhie. Moving on.

OK, kids, am ajuns si la partea care ne asalteaza simturile. Jocul este ambalat frumusel intr-o grafica de toata frumusetea, reflexiile si culorile te iau cu asalt, efectele vizuale iti izbesc retina in plin, peisajele te incanta si te invita sa calci pedala mai cu zel, iar pistele si masinile sunt realizate cu asa o atentie supraomeneasca la detalii, incat nu de multe ori am ramas mut de uimire si m-au apucat fiorii cand am vazut ce poate sa faca Polyphony Digital cu acea cutie de plastic din fata televizorului. The best graphics I’ve ever seen, period. Ca sa impachetam toata tarasenia, partea audio este si ea impecabila, cu efecte sonore grozav realizate si nu prea exagerate (se vede ca s-au documentat bine japonezii), si cu o coloana sonora electrizanta, de care insa n-am apucat sa ma bucur vreo juma’ de zi, pana mi-am dat seama ca muzica se-aude cam prea in surdina. Am umblat la setari, si apoi am fost coplesit in timpul curselor de piese semnate de artisti precum Jonathan Underdown, Daiki Kasho, Weezer, Luca Ceccatelli, sau melodii instrumentale la care nu se specifica artistul, insa sunt pur si simplu superbe. Aici straluceste cel mai tare acest joc, la propriu! Pachetul audio-vizual este de nota 11, parerea mea.

Concluzie: Initial lumea stia ca Gran Turismo 5 va aparea in 2009, cam pe la un an de la aparitia versiunii Prologue, asa ca nu vedea de ce ar cumpara cineva acest joc inafara de fanii inraiti ai seriei. Parerea mea este ca oricum merita , avand in vedere ca nu costa (se presupune, nu stiu sigur) cat un joc full. Insa acum ca a cincea iterare a seriei este amanata in mod constant, merita si mai mult, mai ales ca il poti gasi la preturi modice aproape nou. Ca sa nu mai vorbim ca este un mod grozav de a arata prietenilor tai ce bijuterie de consola detii, prilej cu care cu siguranta le vei smulge un suspin sau ii vei lasa afis (depinde de la caz la caz); iar daca iti vei putea si transfera banii si masinile (de masini nu sunt asa sigur) in save-ul jocului final, atunci cu-atat mai bine. Oricum, va dura ceva pana mai apare GT5, asa ca va sugerez sa va delectati cu acest appetizer pana atunci, printre God of War III sau Heavy Rain…Happy fingers to you all!
L.E.: Las screenshot-urile sa vorbeasca de la sine, comentariile mele sunt de prisos 

•   Publisher: Ubisoft
•   Dezvoltator: Ubisoft Montreal
•   Gen: Historic Action Adventure
•   Data Lansarii: Noiembrie 17, 2009
•   Rating: Mature

Be prepared once again to live by the creed…Primul joc din seria “Assassin’s Creed” a fost atat de captivant pentru mine (in ciuda structurarii repetitive a misiunilor), incat dupa o mica – mare pauza, am intrat ca un copil intr-un magazin cu dulciuri – pentru o a doua portie, si in cazul acesta am primit mult, mult mai mult. Inainte sa dam subiectul pe brazda, recomand cu caldura fanilor seriei sa vizioneze filmul produs in-house tot de taticii de la Ubi, si anume “Assassin’s Creed: Lineage”, film ce serveste ca prolog pentru joc. Eu unul asa am facut.

“Meet the new type of Assassin…the charming type.”

Povestea jocului se deruleaza tot pe doua fronturi ca sa zic asa, insa mult mai putin in zilele noastre. Acum ca fac un review la a doua parte a seriei, toata lumea stie ca noutatea din prima serie s-a dus, iar povestea de aici trebuie sa fie mai consistenta ca sa fie cel putin la fel de memorabila ca cea din AC 1…asa ca story-ul o ia pe o cale lineara, fapt care s-ar putea sa-I faca pe unii sa scrasneasca din dinti, insa care totodata permite o mai buna dezvoltare a personajelor. Jocul isi rezuma actiunea de unde a lasat-o prima parte, cu tot cu cliffhanger-ul ei. Alaturi de Desmond Miles, si cu putin ajutor din partea dom’soarei Lucy Stillman, parasim in graba centrul operatiunilor Templierilor, in cautarea unui loc mai ‘pasnic’. Pe langa asta, celalat obiectiv al escapadei este acela de a-l transforma pe ‘Messer’ Desmond Miles intr-un asasin get-beget, el urmand sa capete astfel ceva mai multe abilitati decat cate avea in timpul primei sale vizite ca oaspete de onoare al Templierilor. Odata ajunsi in ascunzatoare, cat ai zice ‘barbut’ facem cunostinta cu versiunea 2.0 (acum avem si subtitrari) a masinariei numite Animus, garnisita cu un rosu mai aprins de asta data, si mult mai comfortabila. Trecem repede ‘la carma’ lui Ezio Auditore da Firenze, fiul unui bancher prosper din secolul XV. Ezio este unul dintre acele personaje de care te atasezi imediat: impulsiv, oarecum obraznic, glumet, versat in arta cuceririi persoanelor sexului frumos, intr-o continua competitie cu fratele sau mai mare, Federico si cu o mare iubire pentru toti cei din familia sa, pentru viata in general. Prima oara cand facem cunostinta cu el, ne dam seama ca Ezio nu are habar de crezul asasinilor, nici nu detine vesminte specifice. Viata a fost blanda pentru el…pana la varsta de 17 ani, in anul 1476, cand s-a pus in miscare un plan ce i-a devastat familia, si l-a umplut de ura si sete de razbunare. Spre deosebire de Altaïr, care era cool doar datorita ordinului pe care il reprezenta (nu dati, mah!) si era destul de unilateral, Ezio este un personaj complex si nu este captivul firului narativ, ci mai degraba firul narativ evolueaza datorita lui. Citind randurile astea probabil te gandesti ‘O vai, alta poveste plina de clisee…’ Insa te asigur, cand vei fi terminat jocul, povestea nu ti se va parea plina de clisee, ci de atatea chestii grozave (in sensul bun), ca-ti va veni sa-ti dai o palma peste fata ca initial te-ai gandi ca va fi o poveste fada…Sincer, e cea mai originala poveste dintre toate jocurile care mi-au picat in mana. You’ll definitely enjoy it…so enjoy!

“Cand lucrurile o iau razna, uite sfatul meu: da-te la fund!”

Pentru cei care s-au plans ca primul joc din serie era cam…pustiit de activitati, in special cele ‘extrascolare’, al doilea joc al seriei urmeaza lozinca deja facuta celebra de  Altaïr Ibn-La’Ahad, asasinul din Siria secolului XII: “Nothing is true, everything is permitted”. Mai precis a doua jumatate a lozincii: totul e permis. Nicaieri nu e asta mai adevarat ca in gameplay-ul jocului. De la schimbari subtile (Ezio, spre deosebire de Altaïr poate inota) la cele mai semnificante (precum aspectul economic al jocului), o multime de imbunatatiri au fost aduse mecanicii de baza a jocului, ceea ce diferentiaza extrem de bine Assassin’s Creed II de deja batranul AC 1. In primul rand Ezio are la dispozitie un arsenal mai bogat de arme, pe langa cele conventionale precum sabii, cutite, topoare si buzdugane si alte arme specifice meseriei de asasin, incepand cu cele precum  dual hidden blades, poisoned hidden blade, bombe cu fum si ajungand la un mic pistol atasat la manson. Ca sa nu mai vorbim de ocazia de a pilota masinaria zburatoare a lui Leonardo da Vinci (care in viata reala nu a trecut niciodata de stadiul de prototip). Da, ati auzit bine: in acest joc veti avea ocazia de a lua la un test drive arme faurite de insusi cel care a pictat Capela Sixtina. Now isn’t that cool? Armele sunt faurite pe baza unor pagini incriptate lasate in urma de Altaïr si descifrate de acelasi Leonardo da Vinci. Vei fi nevoit sa colectezi toate paginile asemanatoare, din mai multe motive. Mai poti colectiona, de dragul lui Petruccio, fratele mai mic al lui Ezio, si 100 de pene de vultur, care spre deosebire de cele 100 de steaguri din AC 1 iti vor aduce niste goodies…deci nu vei lucra in van.

“Uite metoda mea patentata de a scapa de  comis-voiajorii enervanti…Say <<Pleosc>>”

O alta noutate o reprezinta, si una majora cum am mai spus, includerea unui sistem monetar si implicit, a unei economii. Acum poti fura florini de la trecatorii nestiutori, prada soldatii cazuti in lupta de cei 4-5 florini cati au asupra lor, distrage atentia soldatilor aruncand un pumn de monede in fata lor, si multe altele. Poti chiar sa cumperi arme si armuri noi pentru Ezio, harti care reveleaza locatia comorilor ascunse pe toata harta de joc, pungi mai mari pentru otrava, throwing knives sau doftorie. Exact, va trebui sa cumperi leacuri de la doctori, caci bara de viata nu se mai umple de la sine. De parca nu era de ajuns, la destul de scurt timp vei avea in gestiune propriul satuc, trebuind sa hotarasti ce cladiri sa renovezi, in ce sa investesti, umpland camerele resedintei Auditore cu picturi faimoase, arme si armuri, Codex Pages, si colectionand sigilii ascunse in 6 catacombe pline cu mistere de descifrat, statuete ascunse in catun, oricare astfel de actiune crescand valoarea catunului, valoare din care iti revine si tie 10% la fiecare 20 de minute jucate. Astfel ca daca incepi sa investesti repede in upgrade-uri, pe la 65% din story-ul principal vei avea atatia bani ca nu vei mai sti ce sa faci cu ei. Din fericire, vei avea. Ca sa nu lupti de unul singur cu toate garzile orasului, vei putea angaja grupuri de mercenari, hoti sau ahem, sa le zicem dame de companie la pretul de 150 de florini ceata, grupuri care vor distrage garzile prin metode specifice meseriei ‘profesate’. Ceea ce mai diversifica nitel sistemul de combat, imbunatatit si el in destula masura in feluri mai subtile, prea subtile ca eu sa-mi dau seama la ora asta (sunt foarte obosit si nu mai stiu de mine). La partea de platforming, sistemul de free-running a fost vizibil upgradat, tranzitia de la o suprafata la alta facandu-se mai rapid. Ascunzatorile raman in mare parte aceleasi: pe banca intre doi oameni, intr-o ascunzatoare pe acoperis, intr-o gramajoara de fan sau intr-un put/fantana.

“Intimidating the guards….the Assassin’s way”

Nu in ultimul rand, controlul. Nu s-au schimbat prea multe, avem acelasi concept al papusarului, cu R1 declansand miscarile de tip ‘high-profile’ specifice asasinilor, dispare optiunea de “blend permanent” (dispar calugarii cu care te puteai confunda neobservat; acum poti face asa cu oricare grup de oameni de pe strada) si in locul ei primim una de fast walking, utila cand incercam sa scapam din raza vizuala a garzilor fara sa atragem atentia, atunci cand nivelul nostru de notorietate este la maxim. In functie de actiunile facute, notorietatea poate creste drastic, fiind imperios necesara luarea unor contra-masuri. Ezio poate da jos afisele care-l portretizeaza ca si cautat, poate mitui vestitorii orasului sau poate asasina oficiali importanti. O alta imbunatatire e aceea ca Eagle Vision poate fi pornita permanent, lucru util in anumite situatii. O situatie de genul ar fi cele cand cauti 20 de simboluri, fiecare ascunzand un puzzle mai mult sau mai putin complex, fiecare aflandu-se pe cladiri diferite si vizibile mai usor cu ajutorul abilitatii mai sus mentionate. In plus mai putem utiliza si butonul R2, buton care ne aduce pe ecran un meniu de quick-select al armelor din dotare. Nu prea multe noutati la capitolul control, mai degraba imbunatatiri binevenite.

“Ia mai taca-va fleanca, ca de nu cap in cap va dau!”

La ambalaj, numai de bine! Grafica este superba, paleta coloristica este larga si magnific aleasa, exista acum si un ciclu noapte/zi, umbrele cad in mod realist pe fiecare suprafata, decorul jocului pare extrem de organic, lumina lunii razbate printre nori/copaci/cladiri exact asa cum te-ai astepta. Totul geme de bunatati Ezio are animatii excelente, in unele instante chiar mai bune decat ale lui Altaïr, lucru care se poate observa mai ales la inceputul jocului, cand vesmantul de asasasin profesional nu-i acopera membrele inferioare. Jocul de picioare, animatiile lui Ezio in timpul secventelor de free-running sunt inca ceva de basm, mai ales cu fluiditatea sporita a sistemului. Toate animatiile intaresc faptul ca Ezio este un personaj extrem de agil, agilitate demonstrata cu brio in catacombe, alcatuite special pentru un tip de platforming care duce cu gandul la “Prince of Persia: Sands of Time” (jocul), unde Ezio tre’ sa sara de pe o barna pe alta, din colt in colt, fugind uneori contra cronometru sau incercand sa prinda un mesager speriat, cu scopul de a-l impiedica sa dea alarma. Pe langa Ezio, mai avem ca protagonist insasi pamantul italian, aici proiectat cu o mare atentie la detalii. Nu mai auzi aceleasi replici de la cetateni ce vor sa fie salvati sau cersetoare mizere, ci auzi cantecele barzilor, barfele trecatorilor si observatiile pe care le fac cu privire la actiunile tale mai mult sau mai putin legitime. Si in tot acest timp auzi pasarile ciripind, vantul suierand, frunzele vuind usor, caii nechezand, si o suava melodie de fundal, melodie care se preschimba intr-una ritmata de cum escaladeaza situatia. Orasele Florenta si Venetia in special, par proiectate special pentru atmosfera creata, mai ales Venetia si-al sau Carnavale…Par asa de frumoase si vii orasele din acest joc, si cu greu ai crede ca poti lega un sir de miscari tip free-running de la un capat la altul al strazii. Si totusi, reusesti, cu o gratie in miscari ca ai face geloasa si o balerina. Sau o lebada. Ce-i drept, niciuna nu poarta un buzdugan la cingatoare sau un as in maneca. De apreciat coloana sonora extrem de versata, compusa de nimeni altul decat compozitorul seriei Hitman, the one & only, Jesper Kyd. Excelenta coloana sonora! Magnific! Epocal chiar! Nici voice-actingul nu dezamageste, Ezio avand o voce ferma si puternica, cu replici care suna glumete cand e cazul, sau de-a dreptul sumbre alteori. La fel, si restul personajelor se bucura de aceeasi atentie la departamentul de voice-acting, desi una din replici este mai comica decat se intentioneaza. Vezi aici:

http://www.youtube.com/watch?v=63NBYpFeIw4&feature=player_embedded

Per total eu cred ca baietii de la Ubisoft in frunte cu Patrice Desilets (de ce *cenzurat*’ tre’ sa plece? ) au facut o treaba impecabila. Hai si cu urmatorul tot asa, c-apoi draga Ubi, or lua toti lectii de la tine despre cum se face o franciza originala. Multicultural team of religious faiths and beliefs rules!

“Nu ti-am zis ma imbecilule ca e Ezio Auditore? Tu nimic, ca e Batman, Batman… ”

Concluzie: Primul Assassin’s Creed promitea marea cu sarea, insa s-a cam inecat ca tiganul la mal si, desi a reprezentat un punct de cotitura pentru industria gaming-ului, a esuat in a livra bunurile promise. Sequel-ul a reparat multe din problemele originalului, dand fanilor infocati ai seriei ceea ce au asteptat de o buna bucatica de vreme. Pe deasupra, a mai adaugat noi elemente, care la inceput pot parea adaugate in mod stangaci, uneori par prea mult pentru ‘fundatia’ jocului, insa odata introduse in intregimea lor, ajuta la creearea acelei magii pe care putine jocuri din zilele noastre pot sa o creeze. Desi unele aditii pot parea cam overkill la inceput (remember the hidden gun), toata lumea va putea gusta din frumusetea jocului, fie ca-i veteran calit prin Ierusalimul Celei de-a Treia Cruciade, fie ca e un nou-venit printre fanaticii seriei. Insa Assassin’s Creed II nu e doar un joc, e un timp si spatiu unde totul este atat de feeric si imbietor, incat chiar si dupa ce vei termina aventura pe acele meleaguri de basm vei mai da fuga pentru inca o tura.

•   Publisher: Electronic Arts
•   Dezvoltator: Black Box
•   Gen: GT/Street Racing
•   Data Lansarii: Noiembrie 16, 2005
•   Rating: Teen

S-ar zice ca cei de la studiourile Electronic Arts au dat lovitura cu seria Underground, parte (deja) definitorie pentru franciza lor draga. Ca doar deh, spiridusii de la EA scot in fiecare an un NeFeSeu, care mai de care mai sucarit si blagoslovit de toata natia internauta si gameristica. Ca urmare a faptului ca “Need For Speed Underground” a gadilat multe zone sensibile ale gamerilor si nu numai (a se citi ‘a raspuns multor cereri ale fanilor, totodata profitand de toata tarasenia cu seria cinematografica Fast&Furious’ – nu va ganditi la prostii ), EA a vandut nu mai putin de 7,5 milioane de copii ale jocului, fara sa mai punem la socoteala versiunile de pe trackere. Insa de atunci a trecut ceva timp, si se pare ca piata cere altceva, si in vreme ce seria o ia catinel-catinel pe urmele colosului numit Gran Turismo de catre cei cu G27-uri in sufragerie (sau macar de cei care n-au stat sub un bolovan in ultimii 16 ani), eu va voi asterne pe fila de Internet Explorer (sau Mozzilla Firefox, Opera s.a.m.d., ca sa nu ziceti ca fac discriminare) gandurile mele cu privire la un joc mai batraior al seriei, rezultat din ‘imperecherea’ a doua titluri anterioare: mai-sus-amintitul Need For Speed Underground si Need For Speed Hot Pursuit II. Sa purcedem la analiza si sa aflam daca e fiu legitim, sau dimpotriva e un sarman bastard.

Masina numa’ buna de huliganit strazile…

Spre deosebire de majoritatea NFS-urilor de pana atunci, acesta se straduieste sa puna in scena o poveste mai putin rasuflata decat predecesoarele. Si reuseste…sort of, pentru ca desi este ok pentru un joc de tip racing, e una slabuta totusi, la standarde mai pretentioase. Se face ca un musiu cu un bolid de BeaMWeu GTR apare in Rockport (cue in the guy who plays the game), te intalnesti cu-o tipa super c-o Maza RX-8, urmeaza nitelus teasing auto pe stradute, cand dintr-o data vine un AfroMan si ajutorul de ‘serif’ care isi impun punctul de vedere asupra curselor ilegale prin orasul lor. Ba AfroMan isi mai si impune cheia pe caroseria masinii tale. Urmeaza infiltrarea ta in Blacklist, o organizatie ca sa zic asa, alcatuita din cei mai notorii derbedei stradali, care hotarasc cine cu cine, unde si cand se-ntrece lumea. Uite cat ai zice scumbag, apare un tip la orizont pe nume Clarence ‘Razor’ Callahan, numarul 15 din Blacklist si urmatoarea ta tinta pentru a putea urca in lumea racing-ului cosmopolit. Toate ca toate, insa in timpul cursei ceva nu merge bine (ma refer aici la masina ta) si pe langa faptul ca Razor castiga cursa, iti ia si masina ca bonus. Ca sa fie si mai rau, copoii condusi de AfroMan (de fapt numele lui e agentul Cross, ce pompos suna ) te baga la mititica, de unde iesi curat basma din lipsa de dovezi. Fara o roata in parcare,  ca prin minune esti primit sub aripa indrumatoare a gagicutei intalnite mai adineauri (Mia o cheama). Misiunea ta, should you accept it, e sa te razbuni pe Razor invingandu-l fair&square intr-o cursa finala. Impielitatul s-a folosit de vechea ta masina ca sa ajunga in topul Blacklist-ului, iar tu cauti sa-l ‘detronezi’. Suna bine?

Get out of my way, fool!

Gameplay-ul e aproape de perfectie, daca nu chiar perfect, pentru asa un joc. In primul rand orasul Rockport este mult mai bine structurat fata de Bayview-ul din Underground 2, unde era un chin sa ajungi rapid unde voiai. In al doilea rand, masinile nu seamana deloc cu cele din jocurile precedente, si asta datorita unui nou (ei bine, pe atunci nou) engine fizic. Vei observa ca automobilele au masa si inertie, inertie de care se tine cont in viraje, la porniri si schimbari de viteza. Si de masa se tine cont in diferite situatii, in special in timpul urmaririlor. Cat despre oponenti, sunt practic niste push-overs pana ajungi la tipa ce ocupa locul 8 din Blacklist; dup-aia parca le-a schimbat cineva ADN-ul. Folosesc scurtaturi, boost-eaza excesiv,incearca sa te bage in parapeti/trafic, you name it. Masinile prezente in joc sunt printre cele mai dezirabile, printre care Aston Martin DB9, BMW M3 GTR, Dodge Viper SRT-10, Ford GT, Lamborghini Murcielago, Lotus Elise, Mercedes-Benz SLR McLaren, Porsche Carrera GT, Subaru Impreza WRX STi sau Toyota Supra si altele. Versiunea ‘Black Edition’ are in plus 8 masini preparate special, un BMW M3 GTR nemodificat, un Chevrolet Camaro SS si cateva curse in plus.
Asa…avem parte si de niscaiva noutati in prezenta a doua noi mecanici de joc, care mai apoi au fost prezente in mai toate NFS-urile arcade: Speed Breaker si Pursuit Braker (acesta il mai pupam doar in NFS Carbon si in mai recentul Need For Speed World). Speed Breaker-ul este nimic altceva decat bullet time-ul prezent si in Max Payne, iar Pursuit Breaker este un nume generic dat obstacolelor pe care le poti pune in carca politailor, obstacole marcate pe harta printr-un triunghi rasturnat. Si din perspectiva progresiei in cadrul jocului avem parte de ceva nou. Pe masura ce iti croiesti drum prin Blacklist, dupa ce vezi intro-ul descriptiv si foarte cinematic al personajului, trebuie sa indeplinesti conditiile impuse de fiecare filfizon: ba sa faci 3 curse si 20.000 de puncte bounty (puncte primite in timpul urmaririlor cu politia; cu cat ai mai multe cu atat esti mai notoriu printre politisti), ba 7 curse si 100.000 de puncte bounty. Apoi te iei la interval cu respectivul (adica te intreci in curse cu oponentul, dupa caz intre 2 si 5) si dupa ce-l invingi poti sa alegi intre 6 plicuri: 3 dintre ele sunt premii-surpriza, iar celelalte 3 sunt premii specifice, precum piese de caroserie, piese de performanta sau favoruri din partea politiei. Intre cele 3 premii-surpriza se afla si cea mai cea: actele de la masina invinsului. Nice, isn’t it?
Datorita faptului ca jocul are si ceva gene de NFS Hot Pursuit II in el, avem parte si de politai mancatori de gogosi, gata-gata sa te mangaie cu-n bulan intre coaste. Acestia nu sunt toba de minte, dar ce le lipseste la mansarda compenseaza prin agresivitate si numar. Folosesc tactici simple, de incercuire, apoi trec la masini mai potente, ca mai apoi sa intre-n tine ca-n turnirele medievale cu SUV-uri de ‘enspe tone, sa-ti intepe rotile cu ace ‘de gamalie’ sau sa te puna sa-nghiti kilometri patrati de praf prin intermediului unui elicopter, cu care te mai poti si juca de-a v-ati ascunselea… Numa’ ghidusenii sa tot faci! Mai si organizeaza blocaje pe parcursul traseului tau citadin, blocaje pe care se recomanda sa le abordezi cu atentie, lovind masinile componente in locurile mai slabe, adica pe la portbagaj sau in dreptul usii, in niciun caz in dreptul motorului – ai sanse sa ramai blocat! La departamentul control, inca nu e cazul sa folositi un volan ca la NFS-urile mai recente, post-Pro Street, aparute pe PC; n-ar trebui sa aveti probleme in a imblanzi fiara de sub capota doar cu tastatura. D-pad-ul este responsabil cu directionarea bolidului si gestiunea acceleratie/frana a acestuia, B este cea mai rapida cale catre Blacklist, M vine de la Map (harta), cu L ne uitam sa vedem cat de lung ni-i tail’u, Ctrl ne pune la dispozitie Speed Breaker-ul, iar tasta Space are rol de frana de mana (sau in cazul asta de deget). Nu cred sa aiba cineva probleme de ergonomie sau mai stiu eu ce…

Sa sari cu fundu-n sus cand vezi asa minunatie de joc…

Din punct de vedere vizual, jocul debordeaza de stil si personalitate; grafica e superba chiar si acum daca ai un sistem cat-de-cat capabil, texturile sunt excelente, antialiasing-ul isi face cu brio datoria, iar intreaga paleta de culori primeste o tenta usoara de sepia. Cat despre Rockport, din cand in cand mai ploua in orasel, este fun sa explorezi multitudinea de stradute si scurtaturi, insa e nitel cam pustiu uneori, dand impresia de orasel-fantoma foarte colorat de altfel. Revenind la stil, chiar si meniurile au primit o injectie revitalizanta prin intermediul plasarii aleatorii de grafitti-uri pe ici-colo, cinematicile la fel, si toata chestia se potriveste de minune cu feeling-ul urban al jocului. Probabil ca majoritatea developerilor le-ar fi pus pe zidurile orasului, insa n-ar fi iesit la fel de ‘cult’ ca in cazul de fata. La partea care capteaza auzul, sunetul jocului este foarte bun din punct de vedere al calitatii, acesta nu se intrerupe niciodata, motoarele vajaie si duduie necontenit, iar Josie Maran (tipa care-o ‘joaca’ pe misterioasa Mia) suna la fel de bine pe cat si arata…:D Avem parte si-aici de EA Tracks, o selectie de muzici alerte, formata de melodii ale unor artisit precum Avenged Sevenfold, Hush, Hyper, The Prodigy sau Disturbed, si multi altii.  Atmosfera creata de acestea merge foarte bine cu feeling-ul general al jocului, deci we’re all good here as well.

Mi-am facut primul milion ca pastor…de cai putere!

Concluzie: In caz ca nu vreti sa va obositi sa cititi tot ce-am indrugat eu pe-aici, v-o spun pe aia scurta: daca sunteti fan Need For Speed, faceti ce faceti, da’ sa nu va puna Scaraotchi sa nu jucati acest joc! Dupa atatia ani, e singurul care inca mai imi da fiori de fiecare data cand il rejoc Cei de la Electronic Arts s-au intrecut pe sine cu acest joc, pretutindeni vazut de gameri ca cel mai bun NFS din toata seria: deja lumea a inceput chiar sa-l si compare cu cele mai noi NFS-uri, telul urmarit de cele noi fiind ca sa ajunga cel putin la fel de bune ca NFS Most Wanted. NFS Undercover s-a vrut o intoarcere la origini, dar si-a cam *cenzurat* sansa la glorie. Momentan acesta sta in topul seriei, incoronat ca cel mai bun NFS si fara nici un pretendent la titlu…insa an de an apare cate-un viteaz. Multi isi pun speranta in Hot Pursuit-ul de anul acesta, dezvoltat de nimeni altii decat cei de la Criterion. Om trai si om vedea. Pana atunci, spor la trosnit masini de-ale fortelor de ordine, si tineti minte: a wise man named Bush once said ‘Speed Kills’.

Topic oficial: http://forum.psp-fanatik.ro/review-jocuri-121/need-for-speed-most-wanted/

Kane And Lynch: Dead Men

•   Publisher: Eidos Interactive
•   Dezvoltator: IO Interactive
•   Gen: Third-Person Shooter
•   Data Lansarii: 17 Decembrie, 2007
•   Rating: Mature

Inca de la Inceputul jocului, Eidos si cu IO Interactive, tin sa ne mentioneze ca acest joc, este oferit de creatorii seriei Hitman. Acestea fiind spuse, Kane and Lynch: Dead Men este un joc care-si pastreaza o parte din radacinile sale de la nimeni altul decat Hitman. Povestea, este una cum rareori intalnim, unde, personajul principal este Adam Kane Marcus, un puscarias condamnat la moarte, care in trecut fusese mercenar, el s-a alaturat mercenarilor deoarece, cand fiul sau era la varsta de 2 ani, s-a impuscat accidental cu arma lui Kane. Acesta nemaiputand suporta toate reprosurile care ii erau aduse de catre sotia sa, hotaraste sa plece cu un grup de mercenari numiti scurt “The7″.
Despre Lynch, cum era numit de catre colegii sai in puscarie, putem spune doar ca si-a omorat sotia si marturiseste el, ca nu isi aduce aminte absolut nimic din ce a facut. In fine, tot ca si Kane, el era programat pentru lumea de dincolo.

Jocul incepe cu o evadare in forta. In care, esti anuntat sa bagi capul la cutie deoarece urmeaza o explozie…si n-ai timp sa reactionezi ca deja duba de politie sare-n aer, iar tu te trezesti pe jos, ametit, crezand ca totul a fost un vis. In timpul primului nivel, tutorialul trece pe nesimtite. Nu dupa mult timp, prinzi o arma, si da-i drumu, tragi in stanga si in dreapta dupa toate fortele SWAT si toti inamicii care-ti stau in cale. Pana la urma gasesti un adapost, o gogoserie, si acolo incerci sa supravietuiesti pana vine duba sa va salveze. In fine, reusesti sa scapi, sau nu, pentru ca imediat ce te reunesti cu cei de la The7, aflii ca familia ta, mai exact fiica si sotia, sunt prinse de acestia si urmeaza sa fie executate in doua saptamani daca nu-ti platesti datoriile. Ca sa nu iti faci de cap singur si sa-i tragi in teapa, acestia il pun pe Lynch sa te pazeasca, pentru a nu face vreo prostie.

Si ma opresc aici cu povestea, ca sa aveti si voi ce juca, trecem la grafica, pentru vremea respectiva grafica era una, mediocra, folosita totusi bine, alaturi de nivelele detaliate ofera un sentiment placut jucatorului inca din primele momente de joc.
Povestea, ei bine, aici chiar am ramas impresionat, daca de obicei in jocurile noi aparute, esti un erou care salveaza lumea de stiu eu ce nebun, sau ai cine stie ce super-puteri, in Kane and Lynch esti un puscarias pus in ipostaza unui erou negativ care ajunge sa se schimbe putin totusi pana la sfarsitul jocului. De asemenea aceasta iti ofera un feeling deosebit, cum rareori intalnesti la jocuri. Motorul fizic este si el bine pus la punct si functioneaza foarte bine pana la sfarsitul jocului!

Sunetul, cum spuneam la inceputul review-ului, daca in seria Hitman, voice acting-ul era bun, deoarece se folosea un accent European, in Kane and Lynch se petrece acelasi lucru, actorii vocali sunt alesi foarte bine, sunetul gloantelor este destul de realistic, muzica lipseste deseori, dar cand este prezenta creeaza un ambient placut. Gameplay-ul seamana foarte mult cu cel de la Gears of War, un sistem de cover destul de simplu si placut, armele nu se comporta chiar exemplar, dar trecem cu vederea acest aspect, sistemul de tintire este si el destul de aiurit cand vine vorba de precizie. Multiplayer-ul Co-Op (In modul online) este cam absent, noroc cu modul Fragile Alliance care mai salveaza cat de cat la capitolul multiplayer!

Si, in final nota…Kane and Lynch: Dead Men e un joc cu un story bun, dar scurt, un sunet foarte bun, un gameplay acceptabil si o grafica mediocra, nu este perfect cand vreti sa jucati ceva foarte bun, insa merita incercat! Nota mea: 7.5, pentru ca a fost captivant si mi-a mancat cateva ore din viata, dar a meritat.

Si asa mi-a mai venit si mie sa mai fac un review…dupa ce termin si Kane and Lynch 2, fac si la el review! Imi place seria foarte mult.

Topic oficial: http://forum.psp-fanatik.ro/review-jocuri-121/kane-and-lynch-dead-men/

• Publisher: Aspyr
• Dezvoltator: Funcom
• Gen: Adventure
• Data Lansarii: Aprilie 17, 2006
• Rating: Mature

You are forgiven if you think that I’ve mistaken the topic… I haven’t. Treaba e ca am cam epuizat subiectele pentru jocuri pe PlayStation Portable, cel putin momentan, asa ca m-am orientat spre bunul si batranul PC (Personal Computer). Nu mi-au venit in minte prea multe titluri cu adevarat memorabile, in parte si datorita faptului ca am o ‘unealta a muncii’ nu prea performanta, deoarece nu stau prea mult pe-acasa si in consecinta nu joc prea multe jocuri pe el. Astfel calculatorul meu a devenit definitia conceptului de light gaming. Insa prin scurtele mele perindari pe taramul ‘consolei’ care nu lipseste din aproape nici-o casa – PC-ul, am intalnit o veritabila perla, cel putin in acceptiunea mea. Imi place o carte, un film, un joc ce spune o poveste buna – iar pentru mine jocul care il voi prezenta este intr-un fel o combinatie ideala intre un film/carte si un joc, efectiv fiind un film interactiv. Dati-mi voie sa va spun ca intr-atat respect jocul de fata pentru ceea ce a facut, incat nici nu voi face glume pe seama pozelor (probabil spre dezamagirea unora dintre voi). Let’s get cracking, shall we?

Adevaratul star din acest film interactiv il reprezinta povestea. Foarte rar filmele reusesc sa creeze o lume credibila si personaje excelent conturate, insa Dreamfall: The Longest Journey impusca doi iepuri dintr-un foc prin intermediul unui univers incredibil si care-ti taie rasuflarea (insa ramane credibil) si personaje memorabile, de care ajungi sa te atasezi chiar din primele minute de joc. Jocul se desfasoara in doua lumi paralele, o planeta umana avansata tehnologic, si Arcadia, un taram plin de misticism si magie, cele doua fiind in stransa legatura una cu cealalta. Desi titlul de fata este un sequel al jocului The Longest Journey, nu este nevoie sa fi jucat iterarea precedenta a seriei pentru ca sa va bucurati din plin de poveste, insa probabil ca sunt unele lucruri pe care le vei putea pune cap la cap mai bine daca ati facut-o (eu unul as fi vrut sa fi jucat si partea I). Oricum, protagonista din primul joc, April Ryan, ocupa un loc mai in spatele salii din scenariul acestui joc, locul fruntas fiind ocupat de Zoe Castillo, o fata normala, cu un tata grijuliu si intelegator, o prietena foarte buna in persoana unei vanzatoare IT, recent despartita de prietenul ei cu care a ramas totusi in relatii bune,care a ajuns intr-un impas existential: a renuntat la facultatea de bio-inginerie si trebuie sa se hotarasca ce vrea sa faca cu viata ei, fiind prinsa intr-o rutina monotona. Insa aparitia unei fetite fantomatice pe ecranele din preajma eroinei, soptindu-i ce sa faca si o favoare ceruta de ex-ul ii vor schimba destinul pe vecie… Zoe e o fata adorabila, simpatica, are un accent britanic de invidiat si are un simt al umorului mai dezvoltat decat eroina precedenta a seriei, din vocabularul ei variat nelipsind injuraturile zemoase insa non-ofensive. In opinia mea story-ul creat de Ragnar Tornquist ar trebui sa fie macar publicat intr-o carte, intr-atat e de bine inchegat. Insa din pacate povestea se incheie prea brusc si nu toate intrebarile ridicate ajung sa gaseasca un raspuns, Tornquist fiind parca grabit in ultimele ceasuri de o mana invizibila ce l-a indemnat sa lase povestea mai mult sau mai putin in aer. Tot ceea ce putem sa facem este sa asteptam o posibila continuare, insa sansele sa primim asa ceva scad vertiginos. Still, there is some hope…

Gameplay-ul este unul usor si simplist, perfect pentru acest gen de joc. Desi The Longest Journey e un Adventure point & click pur-sange, continuarea sa cocheteaza cu genul Action-Adventure, fiindu-ne data posibilitatea de a controla miscarile personajului nostru intr-o mai mare masura. Avem deci decoruri 3D mult mai interactive si o interfata la fel de simpla; nu veti intalni nici-un impediment din punctul de vedere al interactivitatii cu mediul inconjurator. Ca tot am adus vorba de personaje, pe langa Zoe ii veti putea controla pe si April Ryan si un luptator misterios pe nume Kian, bineinteles la timpul potrivit si nu concomitent. Avem parte si de nitel combat, desi simplist si elementar, de unele portiuni de munca ‘incognito’ sau de unele puzzle-uri pe ici, pe colo. Nu va speriati: toate sunt organizate asa incat sa nu va distraga atentia de la povestea care va rapeste interesul din prima ora de joc, chiar din primele zece minute. Puteti face observatii cu privire la obiecte, combina obiecte din inventar pentru a obtine item-uri cheie in rezolvarea unor situatii, iar in ceea ce priveste dialogul cu alte personaje, acesta este excelent etajat si amuzant, chiar e o placere sa urmaresti dialogurile, fiindu-ti smulse si unele hohote de ras in cazul unora dintre ele . Nu e prea mult de spus, insa in cazul acesta totul sta cum nu se poate mai bine.

Grafic, jocul nu e asa stralucit pe cum s-ar astepta cei impatimiti de o grafica ce-ti taie rezerva de aer ce duce la suflatoare (adicatelea te lasa fara suflare), jocul prezentat fiind lansat in 2006. Insa probabil ca pe-atunci era imaculat, grafic vorbind, si nici acum nu arata prea rau. Modelele umane n-or fi avand prea multe poligoane, texturile or fi putin subdezvoltate pe alocuri iar animatiile par uneori rasuflate (exemplu manifestarea unui cascat), insa rezultatul final e un joc care-ti face cu ochiul, te invita intr-o lume in care ti-e mai mare dragul sa te topesti, sa te scufunzi si sa plutesti in acelasi timp in povestea polivalenta si de o frumusete rara, insa pe cale de disparitie din titlurile actuale. Intregind atmosfera de poveste, coloana sonora face fiecare moment din joc memorabil, jucandu-se cu emotiile tale si modelandu-te dupa fiecare nota brilliant compusa, piesele fiind adevarate opera de arta. Nu in ultimul rand, voice-acting-ul e uimitor, lucru care bucura enorm, deoarece aici avem parte de o gramada si ar fi fost neplacut sa ne lovim la fiecare pas de un voice-acting slab. Replicile sunt livrate exact cum ar trebui, intr-un mod foarte profesional si credibil. Daca ar exista premiul Oscar pentru jocuri video, pe langa cel pentru poveste l-ar primi din partea mea si pe cel pentru partea audio, de-a dreptul patrunzatoare si de neuitat. Fie doar si pentru acest motiv nu trebuie sa omiteti acest joc, deoarece veti fi rasplatiti cu varf si-ndesat.
Concluzie: Acest titlu face parte din epoca de aur a jocurilor Action-Adventure, alaturi de Fahrenheit sau Syberia, fiind printre cele mai bune jocuri pe care le-a intalnit batranul PC vreodata. Pentru mine nu conteaza atat grafica unui joc in asa masura precum povestea spusa prin intermediul lui sau gameplay-ul prezentat. Daca macar ultimele doua sunt peste medie, atunci avem de-a face cu un joc intradevar bun, care si-a indeplinit cu brio functia de divertisment. Epopeea ludica prezentata prin fereastra deschisa de acest joc este intradevar noua si incitanta, plina de descoperiri care abia asteapta sa fie facute. Nici nu ma chinui sa inteleg ce va invarte mintea daca nu sunteti macar putin impresionati de povestea fara pereche in lumea cine-ludica, prezentata in capodopera multimedia cu care tocmai v-am facut cunostinta: acesta e Dreamfall: The Longest Journey. Pacat de finalul cam abrupt; probabil veti dori ca jocul sa mai fi tinut vreo 4-5 ore, timp in care ar fi putut terminata povestea intr-un mod exemplar. Anyway, enjoy and gaze upon the beautiful world presented here…It will leave you wanting for more.

Topic oficial: http://forum.psp-fanatik.ro/review-jocuri-121/dreamfall-the-longest-journey/